In completarea introducerii adaug o poza cu cateva zeci de secunde inainte de final :
Avand in vedere expresia fetei, total diferita fata de cea de la Roma, unde extrem de chinuit am reusit sa schitez un zambet pentru eternitate si pentru a arata ochilor nepriceputi ca totusi alergarea nu e asa grea :) :), pot spune ca a fost o cursa buna !
A trecut weekendul, a trecut primul trail, febra va trece si ea, iar cateva amintiri vor ramane aici :)
Inainte de cursa si tot drumul pana la Brasov mi-am stresat colegii de alergare cu intrebari referitoare la traseu, ei fiind in recunoasterea lui acum cateva saptamani si pe baza acestor informatii si pe aproximarea formei mele am decis ca pana la km 8 unde se termina urcusul sa nu ma opresc sau sa merg si pulsul sa nu sara de 175, iar finalul sa ma prinda pana la maxim 2h30'. Garminul mi-a afisat la final 2:20:51 si avg hr 167 cu pulsul maxim 176, nu m-am oprit deloc, am mers doar in doua zone, una cu pietre foarte alunecoase si alta cu un deal inuman pus la km 18 si ceva, am inteles ca nici cei care au terminam sub 1h50 nu au alergat pe acel urcus.
Cum cursa a inceput la 12 emotiile au avut timp sa-si faca de cap, le-am calmat insa cu arma secreta numita imodium, soarele a avut si el timp sa iasa, dar si-a trimis amicii ploaie si vant cand si cand si cu intensitate diferita pe parcusul alergarii si 3,2,1...si....
Start pe o strada prea ingusta pe langa numarul doritorilor de trail running, traseul parea plat in acea aglomeratie, dar cu lectia invatata, am stat cu ochii pe ceas si mi-am tinut pasii si pulsul in frau si incet, incet se separau grupuri, grupuri, s-a terminat asfaltul, a inceput foretierul si a inceput urcarea pe care mi-am promis sa nu ma opresc sau sa merg si cu pasi mici si cu vocea din cap ce se ocupa cu 'au, ma doare, au, mai stau, au, dar acasa nu era mai comod, au, bate vantul, au, au, au' data aproape pe mute datorita ipod-ului ce imi tipa in urechi melodiile memorate am reusit si tare m-am bucurat. Sa fiu mai exact, cred ca fiecare mica batalie castigata pe traseul asta s-a adunat intr-o partea de memorie si a explodat la final, cand tipam, cantam si bateam palma cu spectatorii.
A trecut primul punct de hidratare si rucsacul imi arata ca am facut o alegere buna, ajutandu-ma cu hidratarea, cu carbohidratii dati de miere si cu noua gaselnita : jeleuri cu gust de cola si continut de cofeina. Cumva cred ca mi-ar fi placut si mai mult traseul daca nu era ud si ar fi fost liber la cascat gura, dar am ales sa fiu atent pentru a putea continua antrenamentul pentru examenul de la Moeciu :) . Am fost atent, alert si precaut in permanenta, probabil asta m-a costat cateva minute, dar ce conteaza ?
Ce este enervant cu muzica in urechi este ca uiti multe lucruri si asta imi dau seama acum cand incerc sa scriu aceste randuri, sigur am avut niste momente cheie, de exemplu cand incepusera crampele la gambe si netraind pana acum astfel de momente m-am panicat din cauza unei posibile opriri fara voia mea, dar instinctual micsoram pasii, incercam sa schimb miscarile si am reusit timp de cativa km sa le tin departe de a-mi bloca gambele.
In partea a doua a traseului, unde majoritara era coborarea pe poteci stramte, luminoase, frumoase, pline de pietre, acoperite de frunze, cu radacini printre ele si delimitate de copaci, copacei si diverse crengi cu frunze crude se traieste cumva trailul, dar pana la un punct, acela al pulsului :)), poate o sa vina si vremea cand o sa stiu exact cum stau cu pregatirea si sa alerg cat mai aproape de limita, caci Brasovul si Roma au fost diferite din acest punct de vedere.
Am terminat cu bine, am zambit, m-am eliberat, am depasit, am fost depasit, am respirat din greu, am zis ca muschii vor da 'stop' fara a-mi cere opinia, dar ce conteaza pana la urma ? Medalia la care te uiti si iti aduci aminte si daca nu iti aduci destul de bine aminte, mai arunci un ochi pe randuri scrise mai stangaci...sau mai dreptaci.
